În primul rînd, experienţa dobîndită în domeniul terapiei   psihanalitice - şi avem în vedere în special nevrozele obsesional-fobice - a semnalat similitudini frapante între conduita ritual-religioasă şi cea a nevroticului obsesiv. De aici, afirmaţia larg răspîndită că religia nu este altceva decît o nevroză obsesională  extinsă la scară colectivă. De fapt, supraestimarea activităţii  mentale,  a dorinţei, mai exact credinţa în puterea gîndurilor de a materializa realităţi concrete, o găsim  atît la nevroticul obsesiv cît şi în practicile magice animiste, care se prelungesc în   ritualul rugăciunii. Nevroticul este obsedat de ideea   materializării dorinţelor sale ostile şi se apără împotriva  acestor ameninţări adoptînd poziţii psihice defensive, adevărate  ritualuri extrem  de migăloase care îşi asociază superstiţiile  cele mai ciudate. Ceva asemănător întîlnim în practicile religioase, cu un amendament: în ideologia religioasă răul este proiectat în afara individului,  el este personificat în imagini satanice, demonice. Exteriorizarea conflictului intrapsihic(1), cedează iluziei unui război pe viaţă şi pe moarte între credincios  şi Răul autonomizat.  Povestirile biblice despre demonizaţi,  riturile de exorcizare prezente şi în Biserică creştină, sînt consecinţele practice ale acestei ideologii.

Apoi s-a arătat că credinţa într-un Dumnezeu  antropomorf,   atotputernic, îşi are originea în impresii şi sentimente din copilăria individului, care erau legate iniţial de imaginea părinţilor săi. Copilul se simte vulnerabil în faţa naturii  înconjurătoare şi de aceea îşi caută refugiul alături de părinţii  săi, investiţi cu puteri supranaturale. Faptul că regăsim credinţa în Dumnezeu chiar şi la omul adult nu trebuie să ne mire. Viaţa  omului  adult nu este mai puţin expusă la primejdii reale şi imaginare! Cunoştinţele extinse ale adultului, despre natură şi  societate, nu îl  feresc de angoasă; dimpotrivă: cu cît ştie mai mult, cu atît el  realizează mai mult vidul cunoştinţelor sale. De aici nevoia de protecţie divină şi restaurarea relaţiilor infantile - invetite cu semnificaţii religioase - cu imago parentale.
Faptul că iniţial copilul  nu distinge clar între protecţia  maternală şi cea paternală explică atît egala răspîndire a  religiilor Mamei, cît şi caracterul ambivalent al Dumnezeului-Tată (El este milostiv, iertător, iubitor,  dar şi aspru, neînduplecat, tiran, devastator). Oare, nu ne miră deloc faptul că în multe  religii Dumnezeu este numit chiar "Tată"? Am mai putea adăuga:   un tată idealizat, care îşi păstrează în  special calităţile  numinoase(2).

Experienţa acumulată de psihanaliză în sfera terapeutică, aşa cum am arătat succint, poate pretinde la o reevaluare a conduitei  religioase. Nu este  mai puţin adevărat, însă, că ea nu epuizează  toate faptele vieţii religioase. În acest sens, psihanaliza  junghiană, depă- şind aparent viziunea "limitată" a psihanalizei  freudiene, a  identificat în sufletul uman arhetipul vieţii religioase. Acest arhetip (=pattern of behaviour ) este temelia empirică pe care C.G. Jung şi-a întemeiat a sa concepţie a procesului de individuaţie (3). Conchidem că revizuirea experienţei  religioase, din  punctul de vedere al psihanalizei, a impus o atitudine ateistă în ce priveşte religia axată pe deificarea  imaginii parentale. Este vorba de tot acel complex de idei, reprezentări şi ritualuri mistice care ţin de exacerbarea nevrozei obsesionale.

• Exigenţa ştiinţifică

În al doilea rînd, trebuie să arătăm că psihanaliza participă la 
aşa-zisa mentalitate ştiinţifică. Ea pune accentul pe investiga- rea fenomenelor, pe reflectarea raţională asupra naturii lor.  Respingînd faimosul dicton crede şi nu cerceta, exigenţa ştiin- ţifică se axează pe ceea ce numim cercetare. În plus, ea include şi putinţa de a reproduce,în conformitate cu  legile naturale desprinse din fenomenele studiate,fenomene asemănătoare. Atunci cînd celebrul medic francez Charcot izbutea să inducă pacienţilor săi, pe cale  hipnotică, unele simptome isterice, el  dovedea ştiinţific că isteria nu este o maladie organică (chiar dacă presupunea o anumi- tă înclinaţie constituţională spre manifestările de acest gen). Influenţa acestei demonstraţii, uimitoareîn epocă, s-a  făcut simţită şi în elaborarea metodelor şi teoriilor psihanalitice. Speculînd puţin, am putea spune că psihanaliza nu s-ar fi născut dacă omul de ştiinţă Freud nu ar fi asistat personal, atunci, la aceste demonstraţii(4). Psihiatria timpului se cantonase în concepţii materialiste care susţineau că afecţiunile nevrotice - care ulterior vor face obiectul studiului psihanalizei - s-ar datora fie simulărilor pacienţilor, fie efectelor simptomatice ale eredităţii lor "încărcate", fie unor leziuni somatice nedepistate încă.

Pentru a conchide, să formulăm astfel: practica şi experienţa psihanalitice, exigenţa ştiinţifică, răspund de asumarea poziţiei ateiste în privinţa psihanalizei. Am văzut, însă, că ateismul psihanalizei nu este un parti pris odată pentru totdeauna. Psihanaliza nu îşi face un titlu de glorie din suprimarea necondiţionată a credinţei în Dumnezeu. Întreaga  operă junghiană, în domeniul arheti- pului vieţii religioase, al procesului de individuaţie, indică modul extrem de actual şi concret în care psihanaliza înţelege  să abordeze creativ problema religiei.