Psihanaliză și religie
de J.C. Popa

Este cunoscut faptul că psihanaliza a adoptat după exemplul lui Freud o poziție critică, ateistă, față de religie. Mai puțin cunoscut este însă următorul lucru: ateismul psihanalizei nu provine dintr-o înverșunare nihilistă, irațională, împotriva  religiei.  El  își are izvorul în două  importante considerații, care vor fi explicitate în acest articol.

  • De la nevroza obsesională la religie

În primul rînd, experiența dobîndită în domeniul terapiei   psihanalitice - și avem în vedere în special nevrozele obsesional-fobice - a semnalat similitudini frapante între conduita ritual-religioasă și cea a nevroticului obsesiv. De aici, afirmația larg răspîndită că religia nu este altceva decît o nevroză obsesională  extinsă la scară colectivă. De fapt, supraestimarea activității  mentale,  a dorinței, mai exact credința în puterea gîndurilor de a materializa realități concrete, o găsim  atît la nevroticul obsesiv cît și în practicile magice animiste, care se prelungesc în   ritualul rugăciunii. Nevroticul este obsedat de ideea   materializării dorințelor sale ostile și se apără împotriva  acestor amenințări adoptînd poziții psihice defensive, adevărate  ritualuri extrem  de migăloase care își asociază superstițiile  cele mai ciudate. Ceva asemănător întîlnim în practicile religioase, cu un amendament: în ideologia religioasă răul este proiectat în afara individului,  el este personificat în imagini satanice, demonice. Exteriorizarea conflictului intrapsihic(1), cedează iluziei unui război pe viață și pe moarte între credincios  și Răul autonomizat.  Povestirile biblice despre demonizați,  riturile de exorcizare prezente și în Biserică creștină, sînt consecințele practice ale acestei ideologii.

Apoi s-a arătat că credința într-un Dumnezeu  antropomorf,   atotputernic, își are originea în impresii și sentimente din copilăria individului, care erau legate inițial de imaginea părinților săi. Copilul se simte vulnerabil în fața naturii  înconjurătoare și de aceea își caută refugiul alături de părinții  săi, investiți cu puteri supranaturale. Faptul că regăsim credința în Dumnezeu chiar și la omul adult nu trebuie să ne mire. Viața  omului  adult nu este mai puțin expusă la primejdii reale și imaginare! Cunoștințele extinse ale adultului, despre natură și  societate, nu îl  feresc de angoasă; dimpotrivă: cu cît știe mai mult, cu atît el  realizează mai mult vidul cunoștințelor sale. De aici nevoia de protecție divină și restaurarea relațiilor infantile - invetite cu semnificații religioase - cu imago parentale.
Faptul că inițial copilul  nu distinge clar între protecția  maternală și cea paternală explică atît egala răspîndire a  religiilor Mamei, cît și caracterul ambivalent al Dumnezeului-Tată (El este milostiv, iertător, iubitor,  dar și aspru, neînduplecat, tiran, devastator). Oare, nu ne miră deloc faptul că în multe  religii Dumnezeu este numit chiar "Tată"? Am mai putea adăuga:   un tată idealizat, care își păstrează în  special calitățile  numinoase(2).

Experiența acumulată de psihanaliză în sfera terapeutică, așa cum am arătat succint, poate pretinde la o reevaluare a conduitei  religioase. Nu este  mai puțin adevărat, însă, că ea nu epuizează  toate faptele vieții religioase. În acest sens, psihanaliza  junghiană, depă- șind aparent viziunea "limitată" a psihanalizei  freudiene, a  identificat în sufletul uman arhetipul vieții religioase. Acest arhetip (=pattern of behaviour ) este temelia empirică pe care C.G. Jung și-a întemeiat a sa concepție a procesului de individuație (3). Conchidem că revizuirea experienței  religioase, din  punctul de vedere al psihanalizei, a impus o atitudine ateistă în ce privește religia axată pe deificarea  imaginii parentale. Este vorba de tot acel complex de idei, reprezentări și ritualuri mistice care țin de exacerbarea nevrozei obsesionale.

  • Exigența științifică

În al doilea rînd, trebuie să arătăm că psihanaliza participă la 
așa-zisa mentalitate științifică. Ea pune accentul pe investiga- rea fenomenelor, pe reflectarea rațională asupra naturii lor.  Respingînd faimosul dicton crede și nu cerceta, exigența știin- țifică se axează pe ceea ce numim cercetare. În plus, ea include și putința de a reproduce,în conformitate cu  legile naturale desprinse din fenomenele studiate,fenomene asemănătoare. Atunci cînd celebrul medic francez Charcot izbutea să inducă pacienților săi, pe cale  hipnotică, unele simptome isterice, el  dovedea științific că isteria nu este o maladie organică (chiar dacă presupunea o anumi- tă înclinație constituțională spre manifestările de acest gen). Influența acestei demonstrații, uimitoareîn epocă, s-a  făcut simțită și în elaborarea metodelor și teoriilor psihanalitice. Speculînd puțin, am putea spune că psihanaliza nu s-ar fi născut dacă omul de știință Freud nu ar fi asistat personal, atunci, la aceste demonstrații(4). Psihiatria timpului se cantonase în concepții materialiste care susțineau că afecțiunile nevrotice - care ulterior vor face obiectul studiului psihanalizei - s-ar datora fie simulărilor pacienților, fie efectelor simptomatice ale eredității lor "încărcate", fie unor leziuni somatice nedepistate încă.

Pentru a conchide, să formulăm astfel: practica și experiența psihanalitice, exigența științifică, răspund de asumarea poziției ateiste în privința psihanalizei. Am văzut, însă, că ateismul psihanalizei nu este un parti pris odată pentru totdeauna. Psihanaliza nu își face un titlu de glorie din suprimarea necondiționată a credinței în Dumnezeu. Întreaga  operă junghiană, în domeniul arheti- pului vieții religioase, al procesului de individuație, indică modul extrem de actual și concret în care psihanaliza înțelege  să abordeze creativ problema religiei.

N O T E:
1. Proiecția răului în afară este un  fenomen viu atestat și în afecțiunile nevrotice, mai ales în cele psihotice. În delirul paranoid, de pildă, pacientul trăiește acut senzația unui prejudiciu, unui rău care i se face din afară. El atribuie personajelor din sfera sa socială sentimentele și intențiile care îi aparțin.
În conduita religioasă, proiecția răului în afară scutește subiectul uman de o  explicație cu  cenzura sa morală. Mai mult chiar, acest procedeu oferă o soluție de extremis în direcția reabilitării sale  morale: dacă răul este proiectat, el poate fi suprimat, simbolic, prin practica țapului ispățitor, de pildă, sau prin riturile de exorcizare și purificare, atît de răspîndite în comunitățile religioase.
Uneori, chiar  binele este proiectat, atunci cînd ni se spune, de pildă, că  ființa  divină  este expresia celei mai  înalte  perfecțiuni (ea nu   participă în nici un fel, sau numai  tranzitoriu, la  condiția noastră  terestră). În acest caz, exigența perfecționării morale (ca în îndemnul fiți perfecți precum este Tatăl vostru din Ceruri! ) impune  individului  iluzia  unei reabilitări   viitoare funcție de strădaniile sale în ale credinței și rugăciunii.
2. Termenul numinos se  referă la  acele aspecte care  inspiră  sentimente paroxistice din seria teroare-extaz.
3. Procesul de  individuație se referă la  realizarea Sinelui în accepția junghiană. Un proces de conjuncție a contrariilor, de unire  a  conștientului și  inconștientului,  pe  scurt  de unificare a ființei. Acest  proces nu se limitează la integrarea morală - el  implică deopotrivă și o integrare la nivel emoțional.
4. În perioada anilor 1885-1886, Freud a urmat un stagiu la Paris  cu Charcot. Impresiile vii din acea etapă a evoluției sale științifice revin în scrierile și precizările sale autobiografice de mai tîrziu.
*Articol  publicat inițial în revista OMEN, nr.1/1998


Această pagină aparține primului site de psihanaliză din România.
Copyright AROPA, 1999-2000. Contact: e-mail
aropa@yahoo.com.
Pentru căutare pe acest site
click aici. Înapoi la index.